
Tocmai am ascultat discursul lui Barack Obama ținut în cadrul unui eveniment dedicat absolvenților Obama Foundation 44. Printre altele, Obama spune că schimbarea începe atunci când oamenii obișnuiți decid să facă lucruri extraordinare, făcând referire la munca concretă a doi dintre absolvenți. Cu câtă credibilitate vorbește! De parcă nu livrează doar un mesaj. Dar și încredere, și determinare, și curaj. Oare nu asta face un lider adevărat – te face să crezi că poți și tu?! Acest video mă duce cu gândul la intervenția Vioricăi Bejan din cadrul ultimei întâlnire a clubului de carte, când ne-a recomandat bibliografiile soților Obama. Pe fundalul ăsta, mă apuc să scriu jurnalul de bord al celei de-a treia ediții a ON’s Book Club.
A treia ediție a ON’s Book Club a fost una importantă pentru mine în calitate de fondator. Or, aveam nevoie să privesc în desfășurare cel puțin trei întâlniri cap-coadă, ca să pot trage o concluzie în privința a ceea ce merge, ce nu, dar și ce efort implică fondarea, organizarea și gestionarea unui club de carte pe termen lung. Revin ulterior la concluzia trasă, pentru că sunt chestiuni care se bucură de prioritate acum. Jurnalul de bord e sfânt.
Așadar, pentru că a fost o sesiune oarecum aniversară, partenerii noștri, Cărturești la Muzeu și Chateau Cristi, au avut grijă ca totul să fie pus la punct cu o seară înainte. Iar dimineața, când am ajuns, sala mă aștepta cu brațele larg deschise. Am avut senzația că soarele se mutase cu totul înăuntru. Ziua bună se cunoaște de dimineață, ar fi zis bunica. Și n-ar fi greșit defel.
Capitalul social
Pentru că noi, cei din comunitate, am primit-o atât bine data trecută, dna Ludmila Bosîi a acceptat invitația mea și de această dată. S-o știu alături îmi dă mereu un sentiment puternic de liniște și încredere. Pentru că dumneaei este înzestrată cu o capacitate deosebită de a examina critic și de a scoate în evidență valoarea artistică a oricărei opere literare. Apropo, dna profesoară a complimentat imediat felul în care era decorată masa de prezidiu. Ce simț estetic! Normal, doar e balanță.

Nici n-am apucat bine să-mi termin gândul, că a intrat Larisa Cepoi. Exact ca o rază de soare. Apropo, fără să știe, cu o seară înainte de eveniment, Larisa mi-a predat o lecție despre acceptare și flexibilitate. Rămăsesem fără unul din invitații speciali chiar în ajun. Iar acest lucru m-a frământat puțin. “Acceptare și flexibilitate a ceea ce este”, mi-a zis. Am să țin minte asta. Prin urmare, cum am văzut-o, primul impuls a fost să-i dau o îmbrățișare caldă. I’m a big hugger.
La puțin timp după venirea Larisei, am zărit-o intrând și pe Viorica Bejan. A venit însoțită de fiul ei, David. (Mamă, ce băiat! Atât de frumos ne-a vorbit la un moment dat despre libertate.) Ca și pe Larisa, pe Viorica am cunoscut-o live abia acum, la această întâlnire a ON’s Book Club. Viorica a mărturist ulterior pe Facebook: “Cum de nu ne-am văzut mai devreme, dar am senzația că o cunosc de o viață?” Și vreau să vă spun, fără intenția de a fi complezentă, am avut același sentiment. Și a fost unul puternic.
Chiar dacă n-a avut posibilitatea să rămână, m-am bucurat să-l revăd pe Eugeniu Rusu, care a trecut doar să ne salute. Asta m-a făcut să mă gândesc, o dată în plus, că prezența noastră poate însemna, dincolo de orice, susținere. Mă voi strădui să ofer și eu altora susținere ori de câte ori va fi în putința mea s-o fac. E un gest atât de la îndemână, însă atât de puțin îl întrebuițăm, nu știu de ce.
Că tot veni vorba de încurajare, am simțit multă bucurie să-i avem alături pe dl Popescu, dna Șavga, dl Tăbîrță și dna Popil. Am siguranța că nu doar eu am apreciat asta. Or, avem atâtea de învățat de la dumnealor. Zilele trecute, cineva din comunitate mi-a zis: “Nu este un compliment, este o constatare de fapt”, făcând referire la vorbele dnei Șavga de la ultima întâlnire a clubului. Am râs cu poftă.

În opinia mea, suntem generația cea mai puțin conectată. E un paradox, dar trăim timpuri când suntem pe cât de apropiați, datorită internetului, pe atât de îndepărtați unii de alții. Și simt că e în puterea mea să fac ceva în acest sens. Așa cum pot, de acolo de unde sunt, mă ambiționez să sporesc interacțiunea reală.
De altfel, generozitatea față de alții este unul din conceptele prioritare pe care vreau să le promovez prin intermediul ON’s Book Club. Or, suntem mai mult decât un club de lectură. Suntem extensia nevoii noastre, ca comunitate, de legătură, apartenență și însemnătate. Îmi place mult ceea ce zice Keith Ferrazzi, în una din cărțile lui, despre succesul în viață. Cică, este egal cu persoanele pe care le întâlnim și plus ceea ce creăm împreună.
Cartea
“Omul invizibil” de Ralph Ellison este o carte care face valuri în sufletul omului, vorba dnei Bosîi. De aceea, n-am început analiza romanului imediat. Am abordat totul mai lent. Ne-am luat câte un ceai, livrat cu drag de echipa Ceaiurile MEG, ne-am acomodat, am împărțit informații și resurse, am văzut ce este nou pe rafturile de la Cărturești și așa mai departe. După primele trei ediții, am observat o nevoie pregnantă de a avea această tranziție lejeră la subiect. N-am întins-o foarte mult, atât cât să ne simțim ancorați în acea atmosferă.

Viorica a fost cea care a început. Ne-a mărturisit din capul locului că și ei i s-a părut romanul un pic mai greu de digerat. “Chiar mă bucur că o să facem schimb de păreri în privința acestei cărți.” Mi-a plăcut mult cum Viorica a legat titlul lunii de faptul că în luna februarie este sărbătorită Black History Month (African-American History Month). “Ellison a fost un romancier afro-american, iar cartea este despre parcursul unui tânăr de culoare, fiind scrisă într-o perioadă în care au fost votate anumite legi cu scopul menținerii unui echilibru social”, a continuat Viorica.
“Autorul tot vorbește despre invizibilitatea sa ca natură umană. De fapt, citind cartea, îți dai seama că el era cel invizibil. Invizibil prin prisma faptului de a se face auzit, acceptat de o societate care avea multe așteptări de la el. El era cumva orbit de efectul acestor așteptări. Am simțit tema bagajului sclaviei. Chiar dacă autorul s-a născut fiind liber, el purta în spate un bagaj al istoriei oamenilor de culoare.” Iar aici a expus mai multe elemente simbolice identificate.
Viorica ne-a mai spus că a simțit o puternică așteptare a societății față de oamenii de culoare, despre cum trebuie să fie un om de culoare. “Tu ești angajat ca să lucrezi, nu ca să gândești. Tu ești angajat ca să lucrezi, nu să pui întrebări.” Acultând-o, am simțit nevoia să intervin. Am deschis cartea la unul din semnele lăsate și am citit: “Ce eram, om sau resursă naturală?”
Printre altele, Viorica ne-a întrebat dacă am privit filmul despre prima judecătoare de culoare din Statele Unite (referindu-se la judecătoarea Jane Bolin) sau dacă am văzut filmul despre cele trei femei de culoare matematiciene, care au ajutat la găsirea unei formule pentru programul spațial al NASA (referindu-se la “Hidden Figures”). Ne-a mai vorbit despre puterea cititului și despre importanța lui la dezvoltarea noastră ca cultură umană, ca personalitate. “Cititul chiar lărgește orizonturile”, ne-a mai spus ea.

Larisa a fost în totalitate de acord cu ultima afirmație a Vioricăi. Drept pentru care a preluat discursul pe același ton. Ne-a povestit cum a crescut cu cele trei volume “Vreau să știu”. Acasă la ea se citea mult, pentru că mama a fost pedagog. “Nu îmi cereți să vă împrumut aceste cărți, pentru că s-ar putea să nu mi le dați înapoi”, a reprodus Larisa vorbele mamei. Apropo, eu tot am o problemă cu împrumutatul cărților. Vă rog, nu îmi cereți să vă împrumut cărți. Am vrut să spun asta în voce, dar nu mi s-a părut deloc potrivit să intervin. Or, atenția cădea atât de frumos pe mama Larisei.
Care e misiunea noastră? Simplu! Încercăm să creăm o lume mai bună pentru toți oamenii. Iată ce simplu e!
Larisa s-a aventurat să aducă coaching-ul în Republica Moldova și să crească aici o comunitate a oamenilor care înțeleg că nu poate fi influențat trecutul nostru, poate fi influențat prezentul. “Putem să vedem oportunitățile pe care le găsim scrise în cărți. Tot ceea ce trebuie noi să facem este să îndrăznim să facem mai mult.”
“Cred că una dintre înțelepciuni deprinse de la mama – pe care le-am găsit ulterior scrise și în cărți – a fost că o carte citită te poate ajuta să deschizi multe uși. Cu o vorbă înțeleaptă și nu cu piciorul, cum am fost obișnuiți.”
Pentru că am simțit că terenul este mai mult decât pregătit, după discursul Larisei, i-am oferit cuvântul dnei Bosîi. Dumneaei ne-a mărturisit din start că s-ar putea să nu venit cu tema făcută până la capăt. Am putut efectiv simți cum dăm cu toții din cap afirmativ, când a adăugat: “(…) este o carte scrisă profund și care îndeamnă la analiză și la formulări de judecăți de valoare”.
“Această carte nu este despre cineva. Lipsa numelui personajului este un indiciu al faptului că totul a fost depersonalizat și oricare dintre noi, indiferent de statut și de formare, am putea într-o bună zi să ne regăsim în această luptă cu noi înșine, dar și cu cei din jur. Voi prelua doar o idee – Nu este om mai orb decât orbul care refuză să vadă. Vă rog și pe dvs. să vă gândiți dacă aveți curajul să vedeți și de ce, alteori, renunțați la a vedea.” Da, dna profesoară ne-a cam pus în încurcătură.
Dna Bosîi a mers și mai departe de atât și ne-a întrebat la un moment dat: “E bine să fim orbi uneori sau, totuși, trebuie de fiecare dată să ne implicăm și să ne autodepășim condiția noastră de privitor?” Și nu întâmplător a ales să discutăm despre această orbire asumată. “Personajul cărții anume asta face. Intră în jocul orbirii sinelui. S-ar părea la început destul de timid, însă în cele din urmă o face conștient.”
Pur și simplu s-a ridicat din mulțime. Mulțimea își scoate totdeauna liderii la iveală.
Vladimir Palamarciuc a intervenit, oferindu-ne mai multe dimensiuni la subiectul invizibilității. Printre altele, ne-a atras atenția la realitatea noastră cotidiană. “Vedem acest lucru nu doar în politicile statului și diverse chestiuni instituționale, dar putem s-o simțim în fiecare zi, inclusiv atunci când noi poate discriminăm pe cineva sau avem o atitudine netolerantă față de altcineva. (…) Nu știu cât de des fiecare dintre noi se întâlnește, spre exemplu, cu oamenii invizibili din Republica Moldova, oamenii care merg în cărucioare. Ei sunt cumva, pe alocuri, așa simbolizați ca oameni invizibili. Fiindcă nici infrastructura Republicii Moldova nu îți permite ca să-i vezi. Respectiv, noi putem trage și această lecție, pentru că există oameni care au o viață a lor, dar care nu sunt văzuți de societate.”

Vladimir ne-a mai vorbit despre invizibilitate și din perspectiva de a fi folosită ca putere. “Invizibilitatea poate fi utilizată și ca o putere. Să îți realizezi scopurile, să fii satisfăcut cu tine însuți și, respectiv, să te simți liber în ceea ce faci.” Aici ne-a dat chiar un exemplu de putere invizibilă – Dick Cheney, care a condus Statele Unite din poziția de vicepreședinte. “Un personaj care a reușit să conducă, să ia decizii, așa cum el le vroia, dar fără să-și asume nemijlocit și răspunderea. Cred că noi putem identifica în istoria Republicii Moldova mai multe exemple și situații când lumea invizibilă influențează cursul politic, al deciziilor și funcționării instituțiilor în stat.”
– Înțelegi ce zic? Să nu te lași corupt!
– N-am s-o fac. Am să fiu prea ocupat.
“Atunci când am să mă cunosc, atunci am să fiu liber, spune Ellison. Cum credeți, libertatea este o binecuvântare sau este, totuși, o cruce? În ce măsură libertatea poate să subjuge ființa umană? Pentru că personajul narator a avut iluzia libertății la un anumit moment al cărții, a avut loc de manevră, ca în cele din urmă să înțeleagă că nu a făcut altceva decât a plătit tribut unor uzanțe sociale. Noi cu dvs. ce facem? Avem loc de manevră sau plătim tribut uzanțelor sociale? Cum credeți?”
Tema libertății a stârnit într-adevăr multe discuții. Irina Burac-Mihalachi a făcut o paralelă între traumele sclaviei, discriminarea accentuată și ceea ce este în prezent în Statele Unite – “o libertate extremală, care duce la jafuri, omoruri etc.”, accentuând că nu este bine ceea ce se întâmplă. Iar Grigore Vieru ne-a spus că libertatea este și o binecuvântare, și o cruce. “Aici ambele aspecte își au locul. Dacă e să vorbim din perspectiva binecuvântării, toți ne naștem liberi. Iar cealaltă parte, ceea ce ține de cruce, e că noi mereu trebuie să luptăm pentru libertatea noastră.”
Vladimir a răspuns și el la întrebarea legată de libertate, spunând că chestiunile filozofice ce țin de libertate sunt multe. “Mergem la filozofia lui Socrate, care spunea cunoaște-te pe tine însuți și atunci tu ai să-ți găsești cumva puterea și libertatea de a te manifesta. Dacă mai modern, Kant cred că era unul dintre cei mai reprezentativi. El spunea că libertatea ta se termină unde începe libertatea altuia. Din perspectivă etică, el explica că trebuie să acționezi în așa modalitate, ca să consideri că fapta ar fi acceptată universal de oricine în astfel de circumstanțe.”
„Vorbind despre libertate, eu am impresia că, pe lângă faptul că sună foarte frumos, este o mare asumare”, a punctat Viorica. “Noi toți ajungem să ne conformăm unor circumstanțe sociale, cât de liberi n-am declara că suntem”, a conchis dna Bosîi. Iar aici, iarăși, exemplele din roman, combinate cu experiența fiecăruia dintre noi, au creat suficient spațiu de exprimare.
Larisa ne-a supus unei retorici interesante, când ne-a întrebat ce e mai important, trebuie sau vreau. “Când te oprești un pic și faci claritate în valorile tale, care poate au fost impuse, puse în bagaj, aduse în valiză cu noi, dar nu mai țin de noi, nu se mai aliniază cu ceea ce suntem noi astăzi, iată și răspunsul. Oprește-te și cântărește un pic ce e mai sănătos pentru tine.”
Imediat după asta, dna Șavga a ilustrat printr-un exemplu concret, când, cu mulți ani în urmă, a învățat a spune “Nu!” Asta trebuia să auziți, zău. Iar dl Popescu, mai chibzuit așa, ne-a zis: “Noi cu toții ne dorim ca alegerea noastră în momentul acela, de a face sau de a nu face ceva, să fie corectă și asumată. Chiar dacă n-a fost cea mai corectă, până la urmă ești liniștit că a fost alegerea ta și nu a fost o alegere insuflată”.
Și nu uita, lumea e plină de posibilități, și bine-ar fi să descoperi că-i așa.
În încheiere, dna Bosîi ne-a îndemnat să mergem acasă și să fim atât de liberi cât ne permitem. “Nu este o carte care oferă răspunsuri. E o carte care îndeamnă la meditație. Cartea e atât de abstractă, încât aveam ideea la început că nu vom avea de ce să ne legăm. Dar a avut substanță discuția noastră. Mă bucur că am avut posibilitatea să discutăm astăzi atât de frumos.”
Am încheiat sesiunea cu același mesaj. Promovăm împreună cititul de calitate, dar suntem mult mai mult decât atât. Suntem o comunitate care se susține, se încurajează și se aplaudă atunci când este de aplaudat. După ce am declarat cea de-a treia sesiune închisă, am simțit cu toții nevoia să mai stăm puțin.
Dna Șavga a împărțit cu noi un moment emoționant. “Recent, l-am omagiat pe regretatul profesor Constantin Florea, șeful nostru de departament, cel care în 1973 a fondat Catedra de Drept penal și Criminologie. Dânsul a fost un om care tare a iubit viața. Pentru acest eveniment, dna Grama a ales cântecul “Viața mea” de maestrul Cornel Palade, care pe mine atât de mult m-a marcat, încât de câteva zile îl tot ascult. E plin de sens. Dacă nu vă supărați, eu vreau să-l ascultăm puțin.” Și l-am ascultat. De la început până la urmă. Îl găsiți aici.

Pe cei care nu au reușit fizic la cea de-a treia ediție, îi așteptăm cu mare drag la următoarea, pe data de 1 aprilie. Vom discuta „Vițelul de aur” de Ilf și Petrov, “o carte destul de amuzantă, ca să fie publicată în Rusia chiar și după șaptezeci de ani”.
Ordinary people, extraordinary things… Oh, încă îmi sună în cap vocea lui Obama!
Parteneri: Cărturești, Chateau Cristi
Profile sociale