Vitalie Gheorghiță niciodată nu s-ar prezenta în calitate de multiplu campion național și internațional la atletism, maestru în sport sau primul câștigător al primului Maraton Internațional Chișinău. Are o modestie rar întâlnită în zilele noastre. Știe că e cel mai bun și nu simte nevoia de laudă. Nu se consideră un alergător profesionist, dar continuă să alerge ca unul. Anul acesta a urcat pe podiumurile de la București, Chișinău, Iași, Moieciu, Târgu Mureș, Via Transilvanica etc. Iar 2023 încă nu s-a încheiat. Cum a fost posibil ca un hobby precum alergatul să șlefuiască un campion? Și eu am fost curioasă să aflu.
O.N.: „Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viața”, spune Horațiu Mălăele. Ce-ai primit în dar?
Vitalie Gheorghiță: Copilăria mea nu a fost nici pe departe darul perfect. Dar înțeleg că am fost și binecuvântat, privind partea plină a cupei. În primul rând, am primit în dar un frate geamăn – Viorel – și o soră mai mare – Viorica. 18 ani pe dealurile și hârtoapele satului Mihăileni, din raionul Râșcani, unde am alergat desculț și am visat în voie.
Cărțile bibliotecii sătești, pe care cred că le-am citit de câteva ori. Mersul cu uratul, pe care noi, băieții de atunci, îl luam foarte în serios. Multă muncă la pământ, care m-a făcut să îndrăgesc și mai mult zilele de duminică – când luam mingea și dus eram de dimineață până seară. Răciturile și sarmalele mamei. Astea erau adevăratele mele sărbători.
O.N.: Ai absolvit Academia „Ștefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne. Mai mult ca atât, ai rămas în staff-ul acesteia direct după absolvire. Să fi fost ăsta unul din visele de pe dealurile Mihăileniului?
Vitalie Gheorghiță: Faptul că am ajuns la Academia de Poliție a fost o întâmplare, cu toate că nimic nu e întâmplător. Ca aproape orice băiat crescut la țară, visam să mă fac fotbalist. Îmi doream să merg la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Până și varianta de rezervă era alta – să mă fac profesor de istorie și geografie. Îmi plăceau foarte mult aceste două științe, iar olimpiadele câștigate mă încurajau.
În cazul meu, orice aș fi ales ar fi implicat costuri – cămin, haine, mâncare. Iar pentru părinți era aproape imposibil să ne ține pe toți trei la Chișinău. Pur și simplu nu își permiteau financiar. Mama și tata ar fi fost bucuroși ca noi, băieții, să rămânem pe lângă casă. Ar fi avut brațe de muncă în plus.
Talentul cu care am fost înzestrat de la natură, de la Dumnezeu, a fost atunci singura mea cale ca să răzbat.
Cineva din cercul surorii noastre ne-a îndrumat spre Colegiul de Poliție „Dimitrie Cantemir”, unde studiile se făceau în regim de cazarmă. Această posibilitate am discutat-o acasă, iar mama a fost de acord. Și împreună cu fratele meu am început colectarea documentelor pentru dosarul personal. În tot acest proces, polițistul de la comisariatul raional ne-a întrebat de ce nu încercăm la Academie, unde examenele de admitere se organizau mai devreme cu două săptămâni. Așa am și făcut, fiindcă nu pierdeam nimic dacă încercam. În cazul în care nu promovai concursul la Academie, dosarul se transmitea automat la Colegiu. Am depus, însă fără mari speranțe. Știam că concurența era foarte mare – douăzeci de oameni pe un singur loc.
Am mers la Chișinău ca să dăm examenele de intrare, care au durat vreo trei zile. În tot acest răstimp, am dormit acolo, într-o sală sportivă, direct la podea. Cei care nu aveau la cine sta au primit câte o saltea și o pernă. Eram vreo cincizeci în situația asta. Am susținut un examen la istorie și altul la educație fizică, după care ne-am reîntors acasă. Eram siguri că nu am intrat. Or, aveam o stimă de sine joasă. Țin minte că deja ne pregăteam să luăm pământ și să-l lucrăm din toamnă. Însă am fost sunați după vreo săptămână și invitați amândoi la Academie. Intrasem.
O.N.: Cum a fost pentru un băiat de la țară, care abia își forma simțul despre propria valoare, să se facă observat și chiar respectat în una dintre cele mai dure instituții de învățământ superior din țară?
Vitalie Gheorghiță: A fost greu. Dar cred că a contat faptul că am fost împreună cu fratele meu. Ne-am ajutat, susținut și încurajat unul pe celălalt așa cum am știut noi mai bine. Am avut noroc că am fost observați din prima în cadrul Campionatului Academiei. Evident, băieții mai mari erau mult mai bine pregătiți decât noi. Dar și noi eram buni și poate mult mai motivați să reușim. Am fost luați în echipa Academiei, apoi a ținut doar de noi să ne manifestăm. Nu am ratat șansa care ni s-a oferit. Am știut să muncim.
Datorită rezultatelor foarte bune, încrederea în sine a început încet-încet a crește. Veneau profesorii, superiorii noștri și ne felicitau cu o strângere puternică de mână. Pe mine asta m-a ajutat mult. Cel mai mult, probabil. Talentul cu care am fost înzestrat de la natură, de la Dumnezeu, a fost atunci singura mea cale ca să răzbat.
Am fost luați în echipa Academiei, apoi a ținut doar de noi să ne manifestăm. Nu am ratat șansa care ni s-a oferit. Am știut să muncim.
Cel mai greu de suportat au fost neajunsurile, lipsurile pe care le aveam. Trebuia să muncesc suplimentar pentru chirie, mâncare și altele de acest fel. Ceea ce n-a fost un lucru ușor. În ultimii doi ani de Academie, lucram și noaptea – una la lucru, una acasă. Asta influența foarte mult starea mea fizică. Doi ani am avut nopți nedormite și antrenamente destul de solicitante. În rest, Academia, studiile și procesul de studiu propriu-zis au trecut foarte ușor. Când am absolvit, ni s-a propus să rămânem profesori la Academie, în cadrul Catedrei Educație Fizică și Autoapărare. Și am rămas. Propunerea ne-a onorat.
O.N.: Se spune că noi, oamenii, când suntem încurajați putem mai mult. Cine și-a lăsat amprenta pe cine ai devenit? Evoci vreun mentor care ți-a influențat în mod special devenirea?
Vitalie Gheorghiță: Primul meu antrenor de la Academie, conferențiarul universitar Eduard Pui, a fost omul care a schimbat mersul lucrurilor în viața mea. Anume el a fost cel care ne-a descoperit la început și cel care, la sfârșit, ne-a luat de mână, ne-a dus la rector și i-a zis hotărât că noi doi merităm să rămânem la Catedră.
Dl Pui a fost primul care a crezut în noi. Anume el a fost cel care atunci când a văzut că eu și fratele creșteam și aveam nevoie de mai mult, ne-a trimis la un alt antrenor, apoi la altul și tot așa. Acum suntem colegi cu dl Pui, lucrăm împreună. Suntem ofițeri și nu prea obișnuim să ne deschidem sufletul, dar mi-ar plăcea să-i spun cât de recunoscător îi sunt pentru amprenta pe care a lăsat-o pe cine sunt azi. Și am s-o fac într-o zi.
O.N.: Cine este Vitalie Gheorghiță azi și ce vrea să lase în urma lui?
Vitalie Gheorghiță: Sunt comisar principal (locotenent-colonel, în terminologia veche), lector universitar și antrenor de sport – alergare, în primul rând. Dar cine sunt cu adevărat nu are nicio legătură cu ce mă ocup, de unde vin sau unde mă duc. Sunt un om împlinit, căruia îi place tot ceea ce face. Știu exact că merg în direcția corectă. Simt cu adevărat că sunt la locul potrivit, înconjurat de oamenii potriviți și că fac misiunea potrivită.
Acasă, sunt soț și tată. O consider o realizare destul de serioasă, pentru că nu-i atât de ușor. Perfecționismul meu m-a făcut să depun și aici efort, ca să fiu cel mai bun. Cu fiica mea suntem foarte buni prieteni. Țin minte când prima oară a mers cu mine la o competiție peste hotare. Avea vreo cinci ani. Și mi-a spus înainte de start că dacă n-am să câștig, va plânge. Evident că am câștigat. Era până la genunchi la mine, însă ea deja înțelegea ce înseamnă să câștigi, să fii primul, să fii campion. Chiar anul acesta, la Via Transilvanica, unde am și câștigat, mi-a zis: „Când sunt cu tine, întotdeauna câștigi.” Într-adevăr, e talismanul meu norocos. Ăsta este Vitalie Gheorghiță azi.
Era până la genunchi la mine, însă ea deja înțelegea ce înseamnă să câștigi, să fii primul, să fii campion.
Scopul meu este să dăruiesc în continuare, să împart din ceea ce am mai bun și să-i ajut pe alții să devină mai buni. Dacă reușesc, asta deja mă împlinește. După părerea mea, singura modalitate de a lăsa ceva în urma ta este să dăruiești părți din tine altora. Acestea sunt urmele care rămân și care contează cu adevărat.
O.N.: Apropo de urmele pe care le lași dăruind părți din tine, GHEORGHITA RUNNING CLUB a apărut în 2018. Cum ți-a venit ideea de a fonda un club pentru amatorii de alergare?
Vitalie Gheorghiță: Nu aveam de gând să întemeiez niciun club. Câștigasem primele ediții ale Maratonului Internațional Chișinău, iar Sporter, organizatorul acestui eveniment, mi-a propus să fiu antrenorul lor oficial. Țin minte că eram în acel sezon după o operație la genunchi, iar această propunere a venit la timpul potrivit. Ulterior, lucrurile au evoluat singure, în condițiile, împrejurările și cu oamenii potriviți. Eu nu a trebuit să planific sau să fac ceva în mod deosebit.
Apariția clubului nu a fost ideea mea. Cineva din alergători a început să-și imprime pe tricou logoul, care inițial era unul simplu. Era un paradox. Pe de o parte eram antrenorul Sporter, dar pe de altă parte băieții alergau cu numele meu pe tricouri. Pe la competițiile care au urmat, toți au început să spună: „Asta e banda lu’ Gheorghiță”. Așa a apărut, într-o glumă, clubul. Când mă uit în spate, a fost o evoluție firească.
O.N.: Anul 2023 a fost unul fantastic pentru tine. Ai fost pe podium la București, Chișinău, Iași, Moieciu, Târgu Mureș, Via Transilvanica, Bălănești etc. Asta e ceea ce vedem toți. Dar ce nu se vede? Care sunt sacrificiile ce șlefuiesc un campion?
Vitalie Gheorghiță: Spre exemplu, după semimaratonul de la Râșnov de anul acesta, am aruncat la gunoi ghetele pentru trail running. Chiar acolo, imediat după cursă. A fost o dezamăgire foarte mare pentru mine. Am mers acolo ca favorit, dar am ajuns la finiș al patrulea. Pentru un campion e dificil când realizează că nu-i pregătit suficient pentru un traseu sau altul. Au fost 25 km montani. Însă la km 20 practic nu mai aveam forță. Știam că nu-s pregătit pentru așa un traseu și ar fi trebuit să-mi ascult corpul. Doar că îmi dădusem cuvântul că vin și că alerg, iar asta nu m-a lăsat să renunț.
Știu exact că merg în direcția corectă. Simt cu adevărat că sunt la locul potrivit, înconjurat de oamenii potriviți și fac misiunea potrivită.
De fiecare dată vreau să-mi demonstrez că sunt mai puternic decât slăbiciunile mele fizice. Dar corpul fizic e corpul fizic. Poate ca caracter, ca mentalitate sunt puternic, dar fizicul îmi dă de înțeles că până aici a fost. Pot să fac lejer două maratoane la rând pe șosea. Și mintea, și corpul, și caracterul o să-mi permită, dar nu un maraton montan.
Acum alergarea montană o consider o etapă depășită pentru mine. Chiar dacă o perioadă bună mă reprofilasem pe alergări montane, aducându-le în calendarul oficial al Moldovei. De ce nu pot să fac față, la nivelul pe care eu îl cred potrivit? Pentru că nu mă antrenez corespunzător. Am avut accidentări serioase și a trebuit s-o iau mai lejer. Mult mai lejer. Nu e că nu vreau să mă antrenez, nu pot efectiv să o fac. Corpul meu nu-i capabil să se antreneze. Aleg să mă duc la o cursă sau alta și încerc să fac ceva acolo. Dar simt că e o etapă deja încheiată pentru mine, chiar dacă încă mă încăpățânez să particip la curse montane. Uneori încăpățânarea e bună, alteori nu.
Dacă m-am născut cu capacitatea de 150 cai putere, atunci nu am cum folosi 300 cai putere. În fiecare zi încerc să merg anume pe principiul ăsta – de a folosi tot cu ce am fost înzestrat la potențialul maxim. Simt că mi-am realizat potențialul. Mai ales când mă gândesc de unde am pornit și cum am evoluat.
Nu consider că am făcut vreun sacrificiu. Asta a fost plăcerea mea. Da, probabil că aș fi putut face mult mai mult. Doar că în 2010 au început traumele (operație la genunchi, probleme la unul din călcâie etc.), care nu mi-au permis să mă antrenez cum obișnuiam. Am fost forțat să-mi reduc considerabil din volumul de antrenamente. În rest, am încercat întotdeauna să fac tot ce pot mai bine. Însă nu mă consider un alergător profesionist.
O.N.: Spui că nu te consideri un alergător profesionist, însă continui să alergi ca un profesionist, fiind pe podium practic la toate competițiile unde alergi. Cum explici asta?
Vitalie Gheorghiță: Nu doar acum nu mă consider un alergător profesionist. Niciodată nu m-am considerat așa. Și nu o spun din modestie. Știu ce ar însemna să fii profesionist în sport. Iar eu niciodată n-am abordat alergarea ca un profesionist. A fost și continuă să fie hobby-ul, rutina și stilul meu de viață.
E greu de spus de ce continui să fac asta. Cândva doream să demonstrez că-s cel mai bun, dar acum nu mai am acest scop. Și nu pentru că lumea știe că sunt cel mai bun, deja eu știu că sunt cel mai bun. Nu mai am nimic de demonstrat, nici măcar mie. Consider că am ajuns la toate destinațiile posibile de care a fost capabil corpul meu. Continui să alerg, pentru că îmi place mult procesul.
Alergatul este o terapie, o modalitate de a simți viața. În același timp, este confirmarea unei forme fizice bune. Or, ăsta este ingredientul principal pentru o viață fericită – să simți că ești în putere. Iar eu mi-am propus să alerg încă mulți ani. Simt că la anul viitor pot fi mai bun ca anul ăsta. Poate n-am să fiu excepțional, dar am să fiu foarte bun încă mulți ani înainte. În plus, sunt antrenor și îmi place să fiu un exemplu în acest sens.
O.N.: Cât de bun ai reușit să fii în perioada când încă încercai să-ți demonstrezi ceva? Ai încercat de multe ori să-ți bați propriul record, spre exemplu?
Vitalie Gheorghiță: Mulți ani la rând am alergat singur în parc. Nu prea vedeai pe nimeni alergând la Valea Morilor pe vremuri. Un băiat sau doi de la echipa națională și cam atât. Alergatul încă nu era la modă la Chișinău. Iar cel mai bun rezultat al meu la maraton a fost înregistrat anume în acea perioadă.
Cândva doream să demonstrez că sunt cel mai bun, dar acum nu mai am acest scop. Și nu pentru că lumea știe că sunt cel mai bun, deja eu știu că-s cel mai bun. Nu mai am nimic de demonstrat, nici măcar mie.
Am mers în Muntenegru, la Podgorița. Drumul cu mașina a durat două zile. Am ajuns seara, iar a doua zi am alergat un maraton. Nu știam că există geluri sau că poți și trebuie să mănânci ceva pe traseu. Nu era informație așa multă ca acum. Eu alergam bine. Dar cât poți să alergi bine doar cu apă plată?! Am scos 2h:24’.
După aceea, au urmat titlurile naționale și rezultatele de la Campionatul Balcanic de atletism pentru seniori în aer liber (unde am fost campion balcanic), care au fost destul de valoroase pentru mine.
Nu am încercat să-mi bat acest record personal. Nu mi-am propus și nici nu mă tentează. Traumele pe care le-am avut după aceea nu mi-au mai permis să mă antrenez așa cum mi-ar fi plăcut. Acum este imposibil deja să îmi mai bat recordurile personale. Ce făceam cu 10 ani în urmă este incomparabil cu ceea ce fac acum. Și amatorii fac mai mult. Ai noștri, băieții din club, fac acum mult mai mult și mult mai disciplinat decât ceea ce fac eu. La zi, rezultatele lor mă interesează cel mai mult, nu ale mele.
Am acceptat că atât a fost, atât s-a putut. Mai merg o perioadă din inerție. Pe bază de experiență, de caracter, de voință. Corpul încă are memorie, mușchii încă sunt puternici. Dar încet-încet antrenorul Vitalie Gheorghiță va lua locul alergătorului.
O.N.: În „Confesiunile unui alergător”, Dean Karnazes, despre care se spune că este regele indiscutabil al ultramaratonului, are convingerea că „ce nu te omoară te face mai puternic”. Ce înseamna a fi un om puternic? Te consideri sau nu puternic?
Vitalie Gheorghiță: Nu este suficient să ai un corp puternic, cu siguranță. Pentru că ar putea să te doboare ușor o situație emoțională. Cred că a fi puternic ține și de capacitatea de a ne controla emoțiile. Cât de bine putem gestiona un obstacol, ceva neprevăzut, o situație grea etc. Autocontrolul în astfel de situații înseamnă putere, din punctul meu de vedere.
Un om puternic este inclusiv acela care se ascultă, care aude dorințele din interiorul său și le urmează, care nu are frică să greșească și știe că doar așa poate învăța și merge mai departe, la o altă etapă. Totodată, capacitatea de a fi sincer cu ceea ce îți dorești, cu ceea ce ești, curajul de a-ți asuma să fii tu, cel autentic, demonstrează putere.
A fi puternic ține și de capacitatea de a ne controla emoțiile.
Din punct de vedere fizic, mă simt destul de încrezut și puternic. Din punct de vedere emoțional, pot fi sensibil și vulnerabil. Pe de o parte, recunosc că asta e o slăbiciune. Pe de alta, dacă stau și analizez mai profund, simt că este și o putere.
O.N.: Retrospectiv privind, ce te-a ambiționat să devii cel mai bun? Care a fost strategia ta? E clar că a fost una câștigătoare.
Vitalie Gheorghiță: Răbdarea de a aștepta rezultatul și de a continua pe termen lung. Pot să merg doi-cinci ani până a ajunge la destinație. Când urmezi un drum, știi că momentul tău va veni. Cred că asta mă face mai special. Știu foarte multă lume care a renunțat prea devreme. Și nu pot să spun că asta a fost ambiție, că nu seamănă a ambiție. Eu înțeleg ce pe mine m-a ajutat – consecvența de lungă durată.
Chiar dacă nu am avut succes, vorbind în termeni generali de succes, eu am continuat să fac ceea ce făceam. Pentru că aveam încrederea că ăsta este drumul meu. Am știut să accept eșecul și am continuat să fac ceea ce-am ales să fac în viață, indiferent de orice. Iată care a fost strategia mea câștigătoare.
O.N.: Ce înseamnă să fii un om de succes?
Vitalie Gheorghiță: Un om de succes este acela care are ce dărui, pentru că mulți au devenit cineva, dar nu au ce dărui. Un om de succes este acela care adună în jurul său alți oameni puternici, corecți, deschiși, veseli, generoși, nebuni – în sensul bun, deoarece toți cei din jurul nostru reflectă felul nostru de a fi.
La fel, un om de succes este și acela care își stabilește scopuri exacte și acționează, fie și cu pași mici, în direcția aleasă. Și chiar dacă se întâmplă să nu-și atingă obiectivele, e recunoscător oricum. Pur și simplu știe că ce s-a întâmplat a fost doar spre binele lui și că urmează ceva și mai bun să se întâmple.
O.N.: În cartea „Revoluția somnului”, Arianna Huffington afirmă: „Suntem așa cum dormim! Dacă vrem să avem succes, trebuie să începem cu somnul.” Care e relația ta cu somnul? Câte ore dormi?
Vitalie Gheorghiță: Cu somnul suntem cei mai buni prieteni. Somnul este cea mai importantă metodă de recuperare. Eu merg la culcare cel târziu la 22:00. Contează mult să te culci la ora potrivită. Asta ar însemna cel târziu la 23:00. E foarte important. Mă trezesc în fiecare zi la 05:00 sau cel târziu la 05:30, indiferent de ora de culcare.
Somnul este cea mai importantă metodă de recuperare.
Eu funcționez bine cu 7 ore de somn. Însă am o regulă – să dorm o oră la prânz. Asta e o deprindere formată încă de acum 20 de ani, când făceam sport destul de intens, două sau trei antrenamente pe zi. Încerc să mă țin de ea, chiar dacă nu întotdeauna se primește.
O.N.: După un antrenament, m-ai întrebat ce urmează să citim la ON’s Book Club. Anume așa am aflat că ești un devorator de cărți. Ce citești acum?
Vitalie Gheorghiță: „Memoriile creatorului Nike” de Phil Knight. Este o carte despre un vis devenit realitate, despre curajul de a-ți urma drumul tău, indiferent de obstacole, despre muncă, entuziasm și perseverență care, într-un final, duc la rezultate extraordinare.
O.N.: Maratonul Internațional Chișinău a pus Moldova pe harta internațională, a revoluționat alergatul amator și a inspirat apariția multor evenimente sportive locale. Meritul organizatorilor în această privință este incontestabil. Însă se observă o degradare, mai ales în ultimii ani. Din punctul tău de vedere, ce le scapă și ce ar putea îmbunătăți?
Vitalie Gheorghiță: Toată lumea a observat că după pandemie lucrurile s-au înrăutățit. Aud și eu aceste nemulțumiri. Criticile sunt îndreptate în mare parte spre taxa de participare raportată la conținutul kit-ului, în special la calitatea tricoului. Eu chiar nu vreau să dau careva aprecieri, pentru că în calitate de campion beneficiez gratuit de toate acestea.
Recomandarea mea este ca organizatorii să facă un sondaj în rândul alergătorilor.
Însă privesc destul de critic la faptul că anul acesta nu a fost organizată premierea pe categorii, spre exemplu. Prima dată în istoria evenimentului așa ceva s-a întâmplat. Este inacceptabil, din punctul meu de vedere, ca organizatorii să-și încalce propriul regulament.
Recomandarea mea este ca organizatorii să facă un sondaj în rândul alergătorilor. Să-i întrebe direct dacă: le place sau nu traseul, taxa de participare și ceea ce oferă este okey, să mărească taxa și să ofere mai mult sau să lase taxa și să ofere ca și până acum etc. Într-adevăr, se formează impresia că maratonul devine doar un eveniment comercial. Și e păcat. Pentru că noi toți îl simțim ca fiind maratonul nostru, al Moldovei. Cu certitudine, organizatorii au posibilitatea și chiar pot face lucrurile mult mai bine.
O.N.: Ai vreun îndemn pentru tinerii care vor să învețe ce înseamnă să câștigi, să fii primul, să fii campion?
Vitalie Gheorghiță: În primul rând, să fie cât mai originali și să nu urmeze careva șabloane. Să încerce să fie cât mai nonconformiști. Să se asculte pe ei și să înțeleagă ce vor cu adevărat să facă. Să aibă răbdare și să fie consecvenți. Rezultatele visate vin după mulți ani de muncă. Totodată, trebuie să știe din start până unde sunt dispuși să ajungă și cât sunt dispuși să sacrifice pentru a ajunge unde își doresc.
Dacă simt că ceva este al lor, atunci să meargă în direcția aceea, indiferent de orice. Nu are importanță dacă este sau nu prestigios, aduce sau nu câștigul cel mai bun. Dacă au identificat ceva ce simt că este al lor, să urmeze acea cale.
Fotografii: Alex Morgoci Locație: Valea Morilor
Profile sociale