INTERVIU: Dorina Postolache, un altfel de lider

Dorina Postolache, Președintele C.A. “Garanție” S.A.
Dorina Postolache lasă impresia că e excepția care confirmă concluziile cercetătorilor potrivit cărora femeile vânează mai târziu (după patruzeci) un loc în managementul de top. Are peste zece ani de experiență și know-how adunat în industria asigurărilor, iar asta o recomandă pentru orice poziție de conducere din acest domeniu. Exemplul ei este dovada că se poate – să vrei mai mult, să faci mai mult, să fii mai mult. Dar cum se formează un lider? La ce temperaturi și în ce condiții? Și eu am fost curioasă să aflu.     

O.N.: „Copilăria e cadoul pe care ni-l dă viața”, spune Horațiu Mălăele. Ce-ai primit în dar?

Dorina Postolache: Doi părinți profesori, un frate mai mare, prietenia cu tata, o bunică care știa franceză, protecție și exigență, un mediu cu tradiții și valori, un loc unde se discutau lucrurile, unde se dăruiau cărți și se citea mult, lecții la lumina lămpii de gaz.

Să mă nasc anume în familia în care m-am născut a fost cu siguranță un cadou pe care mi l-a făcut viața. În pofida vremurilor grele și a presiunii care a venit la pachet în calitate de copil de profesori, pot spune cu certitudine că am avut o bază tare bună. Mă uit uneori în urmă și, pur și simplu, mă mândresc.

O.N.: Cred cu tărie în faptul că situațiile grele prin care ne este dat să trecem clădesc omul puternic din noi. Tu ești o adevărată leoaică și vreau să înțeleg de unde vine puterea ta. Îți vine în minte o astfel de împrejurare?

Dorina Postolache: Aveam 15 ani când mama mea a fost nevoită să plece peste hotare. În țară era o perioadă foarte grea din punct de vedere financiar. Țin minte că profesorii primeau salarii mizere, o dată la câteva luni. În acea perioadă, tatăl meu s-a îmbolnăvit. A stat paralizat la pat luni de zile. Eu eram cea care avea grijă de el, pentru că mama era plecată la muncă, iar fratele la studii. Ceea ce vrea să spună că aveam grijă și de el, și de casă, și de școală. Cred că asta a fost împrejurarea care m-a forțat să mă maturizez. Din acel moment, am simțit efectiv cum îmi iau viața în mâini.

Situația a fost foarte grea pentru noi toți, dar mai ales pentru mine și mama. Însă noi nu aveam alternative, trebuia să fim puternice. Acum conștientizez că aveam încă de pe atunci capacitatea de a fi pozitivă. Nu-i redam mamei toate emoțiile prin care treceam și nici nu-i arătam cât de greu era pentru mine. Din simplu motiv că știam că și ei îi e greu. Câteodată stau și mă gândesc, de unde aveam chestia asta?! Nu-i spuneam, pentru că știam că nu ar fi putut rezolva. Făceam totul intuitiv, ca s-o protejez. Și asta ca atare e o înțelepciune.

Ce-am luat bun din toată situația asta? M-a ordonat, m-a format, mi-a dat maturitate și responsabilitate. Am învățat că situațiile extreme prin care ne este dat să trecem dezvoltă în noi instinctul de autoapărare, ne acutizează simțurile și activează toate capacitățile noastre. Cred că am dezvoltat atunci sindromul luptătorului. A fost în același timp un blestem și o binecuvântare.

“Am învățat că situațiile extreme prin care ne este dat să trecem dezvoltă în noi instinctul de autoapărare, ne acutizează simțurile și activează toate capacitățile noastre.”

O.N.: Ai ales să mergi la Drept. Te-a influențat cineva sau a fost o alegere deliberată?

Dorina Postolache: Tatăl meu avea un vis – să aibă acasă un avocat și un doctor. „O să aibă cine să îmi apere drepturile și cine o să mă lecuiască”, râdea deseori. Pentru că fratele meu deja ocupase scaunul avocatului, eu trebuia să merg la medicină. Însă n-a fost să fie, că nu mi-a plăcut deloc biologia. O învățam la școală de nevoie. Cum să n-o înveți bine, când mama ta e profesoară de biologie?!

Totuși, când am absolvit liceul tatăl meu mi-a spus că voi studia la facultatea, universitatea pe care o voi alege. Și decizia mi-a aparținut în totalitate. Deși, dacă stau acum și mă gândesc, cred că exemplul fratelui m-a impulsionat. Țin minte că eram la liceu, când stătea și își bătea mintea cu examene și tot felul de spețe. Era tare entuziasmat de tot ceea ce făcea acolo. Înflăcărarea asta a lui mi-a plăcut enorm.

Noi în familie nu avem juriști. Exemplul fratelui m-a motivat, dar m-a atras însăși domeniul. A fost cu siguranță o alegere deliberată.

O.N.: Când ne-am cunoscut, mă adresam cu apelativul “dra profesoară Postolache”. Deși exigentă, mi-aduc aminte că erai tare îndrăgită de noi, studenții. Cum a fost să fii la Catedra de Drept civil, să predai viitorilor juriști? De ce ai plecat și dacă îți este dor?

Dorina Postolache: Am predat cinci ani. Le sunt extrem de recunoscătoare dlor profesori Gh. Chibac și S. Baieș pentru această oportunitate. A fost extraordinar. Mi-a plăcut cu adevărat să fiu în fața studenților. Eram imediat după master și aveam o dorință mare de afirmare. Totul era proaspăt, viu și interesant. Pot înțelege perfect alegerea profesorilor de a rămâne la catedră. E vorba despre comunicare, despre energia asta juvenilă și pofta de viață pe care o au studenții. În plus, ești fără îndoială up-to-date cu tot ce se întâmplă în domeniul tău. Iar cel mai bun mod de a învăța este să predai.

Din păcate, am fost nevoită să las atunci din motive de sănătate. Dar mi-e dor.

“E epuizant să fii altcineva și e atât de eliberator să fii tu însuți.”

O.N.: Exemplul fratelui avocat te-a impulsionat, domeniul propriu-zis te-a atras. Cu toate acestea, ai ales să lucrezi în asigurări. Cum s-a întâmplat? Unde-i procurorul, judecătorul sau avocatul Postolache?

Dorina Postolache: Când m-am angajat în asigurări, am făcut-o pentru a obține experiență de lucru cu oamenii. Sunt chestii extrem de practice în corporate pe care trebuie să le înveți prin absorbție, de la corespondență până la felul în care te prezinți în fața clienților. Nimeni nu te învață nimic. Din start am pornit cu ideea că voi sta doi-trei ani, nu mai mult.

Paradoxul e că la examenul de stat mi-a căzut subiectul despre contractul de asigurare. Ulterior, când am depus CV-ul la locul de muncă inițial, la interviul de angajare, am primit exact aceleași întrebări ca și la examenul de stat. Nu cred că a fost o simplă coincidență, dacă mă întrebi. Pentru că am fost acceptată după mai multe discuții, nu așa pur și simplu – aveam sentimentul că mă iau pe poziția de director. Mai târziu am aflat că lăsasem din prima impresia că orice sarcină nu aș fi primit eu aș fi putut s-o fac. Și așa a fost. Sincer.

Am devenit un simplu manager în asigurări, după aceea am fost șef de secție, director de vânzări și, iată, acum conduc o companie. Locul și poziția s-au schimbat, însă domeniul nu. Doi – trei ani s-au transformat în treisprezece ani de muncă în asigurări. Pur și simplu, cred că domeniul m-a ales.

O.N.: Peste un deceniu de experiență în asigurări nu este deloc de neglijat, însă pare un pic prea mult pentru un om care n-a râvnit în mod deosebit la asta. Te-ai gândit vreodată să îți schimbi cursul?

Dorina Postolache: Nu știu dacă m-am gândit neapărat să-mi schimb direcția, însă, da, m-am gândit să fac o schimbare. S-a întâmplat atunci când am simțit că intru în rutină. Făceam un lucru tehnic, pe care îl rumegam deja foarte bine. Și mai era o chestie – nu mi se oferea posibilitatea să cresc. Nu neapărat financiar, dar profesional. Simțeam efectiv că nu mi se oferă spațiu de creștere și dezvoltare.

Îmi amintesc că se făceau mese rotunde la care nu aveam loc. Târziu de tot am înțeles că a fost una din modalitățile de a mă ține acolo ca și angajat. Vrei să ții oamenii lângă tine? Nu le oferi posibilități de networking. Când oamenii deștepți interacționează unii cu alții, apar oportunități și pot să plece. Iar angajatorii vor ca angajații să crească atât cât să-i poată controla. E unica modalitate de a-i controla, de altfel. Evident, sunt și excepții.

Când tu crești, crește și valoarea ta – ceea ce te face atractiv pentru mulți alți angajatori. Cum poți fi oprit într-o astfel de situație, dacă tu îți dorești mai mult? Nu poți, pentru că angajatorul nu are pârghii aici. Și mi-am dat seama că intenția de a pleca și de a face cu adevărat o schimbare am avut-o mulți ani la rând, dar se tot amâna. Pentru că nu aveam curajul. Trebuie să ai curaj ca să ieși din acest cerc. Iar eu mi l-am făcut. Și iată-mă aici.

“Mă uit uneori în urmă și, pur și simplu, mă mândresc.”

O.N.: Din 2019, ești Președintele C.A. „Garanție” S.A. Ce aduce nou o poziție de conducere? A fost solicitant să prinzi ritmul în ierarhia managerială superioară?

Dorina Postolache: Într-adevăr, prezența femeilor în ierarhia managerială de sus este un fenomen din ce în ce mai prezent și în Moldova. Iar emanciparea șanselor este evidentă, inclusiv în domeniul asigurărilor.

O astfel de poziție te responsabilizează mult mai mult. În primul rând, port răspundere în fața acționarului care mi-a încredințat gestionarea companiei. În al doilea, sunt responsabilă pentru echipa mea – pentru condiții și climat de muncă, pentru instruire și creștere profesională, pentru reușite și nereușite. În al treilea rând, sunt responsabilă în fața clienților – până la urmă, asigurările sunt un proiect social.

În rest, a fi femeie într-o funcție de conducere de nivelul acesta nu cred că este cu nimic mai diferit de a fi bărbat într-o asemenea poziție. Poate doar apare necesitatea de a dezvolta partea de rezistență la stres. Ca bărbat ai capacitatea asta înnăscută, ca femeie trebuie să tragi mai tare în zona asta.

O.N.: Ai venit la conducerea companiei în toamna anului 2019, iar pandemia globală de coronavirus s-a declanșat în primăvara lui 2020. Cum a afectat acest fenomen piața asigurărilor, dar și activitatea companiei pe care o conduci?

Dorina Postolache: Piața de asigurări este o piață dură și în condiții normale, întrucât concurența este mare, iar bătălia se dă practic pentru aceiași clienți. Pandemia și-a lăsat amprenta asupra tuturor domeniilor de activitate, asigurările nefiind o excepție. Volumul primelor subscrise în 2020 a înregistrat o scădere cu aproximativ 11% comparativ cu anul 2019. Însă asigurătorii s-au mobilizat și au adaptat destul de repede strategiile de business, implementând sau dezvoltând vânzările on-line și adaptând produsele de asigurare riscurilor generate de virusul COVID-19.

A fi femeie într-o funcție de conducere de nivelul acesta nu cred că este cu nimic mai diferit de a fi bărbat într-o asemenea poziție.

În ceea ce mă privește, a fost un an de adaptare, un an în care am ieșit din zona de confort, un an în care am fost nevoită să-mi creez o echipă în care să am toată încrederea, care să corespundă tuturor cerințelor și cu care să pot realiza cu succes obiectivele de afaceri ale companiei. Pandemia a întârziat anumite proiecte și a tergiversat careva procese, dar care oricum vor avea finalitate.

O.N.: Majoritatea dintre noi, moldovenii, cumpărăm asigurări doar din obligație – RCA, Carte Verde etc. Această realitate scoate oarecum în evidență faptul că cultura asigurărilor este subdezvoltată. Cum poate fi sporită?

Dorina Postolache: Am putea face acest lucru prin conlucrare, dezvoltând cu alți asiguratori proiecte împreună. Nu ne privim la moment ca și potențiali parteneri, care au un scop comun, ci ca și adversari, din păcate.

Înainte de toate, asigurările sunt un proiect social. Doar conlucrând vom putea crește încrederea cetățenilor noștri și îi vom putea convinge să se asigure. Or, dincolo de concurență, este de datoria noastră să contribuim la educarea societății civile și la creșterea culturii asigurărilor în Moldova.

O.N.: Dr. Maya Angelou spunea că a învățat în timp că oamenii vor uita ce ai spus, vor uita ce ai făcut, dar nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă. Pe fundalul ăsta, doream să te întreb prin ce se deosebește un șef de un lider?

Dorina Postolache: A fi șef e ceea ce îți dă o poziție managerială și ceea ce faci nemijlocit, de la planificarea și până la realizarea anumitor obiective cu ajutorul unei echipe. A fi lider e ceea ce ai tu peste expertiza, calitățile și capacitățile care te recomandă pentru o funcție sau alta. Atitudinea celor din jurul tău spune, de fapt, dacă tu ești un șef sau un lider.

Când ești lider, oamenii te percep ca atare. Felul în care te poziționezi, maniera în care te impui, energia pe care o emani și feedback-ul pe care îl primești sunt chestiuni care vorbesc de la sine. Pentru că poți să fii un foarte bun manager și un foarte bun profesionist, dar asta nu te face automat lider.

Să te simți apreciat ca și profesionist este motivul care nu te lasă să pleci.

O.N.: Ce îți place cel mai mult la ceea ce faci acum? Pentru că  se vede cu ochiul liber că te simți confortabil și că primești plăcere de la adâncimea la care înoți.

Dorina Postolache: Mă complac în comunicarea cu oamenii. Îmi place mult că am posibilitatea să fiu tot timpul în mișcare și să cresc profesional. Și, dă-mi voie să-ți zic, simt asta în fiecare zi.

M-am obișnuit să lucrez într-un ritm normal chiar fiind sub presiune. Am constatat că pot lucra în condiții de stres ca și cum asta ar fi normalitatea. Nu afirm că îmi place în mod particular acest ritm de lucru, spun doar că îmi place să constat că am dobândit aptitudinea asta și că simt că o pot accesa controlat.

Am fost gata din capul locului să ofer toată experiența și energia mea. Iar asta, crede-mă, n-a fost deloc puțin. Și să mă simt apreciată pentru mine este foarte important. E cel mai important. Să te simți apreciat ca și profesionist este motivul care nu te lasă să pleci.

Când ești lider, oamenii te percep ca atare.

O.N.: Ce înseamnă a fi o femeie puternică, un om puternic? Cum definești eșecul și ce te ajută să mergi mai departe când nu izbutești?

Dorina Postolache: A fi o femeie puternică înseamnă a fi în echilibru, în primul rând. Asta presupune să îți recunoști complexele, părțile negative și să le accepți. Nu să le schimbi sau să le anihilezi, dar să înveți să le accepți și să le valorifici. Noi ce facem? Încercăm de cele mai multe ori să le ascundem sau să le negăm, din frustrări și complexe.

Ca să fii puternic trebuie să ai inteligență emoțională și să fii un om bun. Indiferent de circumstanțe și de oamenii care te înconjoară. Oamenii cred că dacă ești bun ești prost și naiv, dar nu este deloc așa. Omul cu adevărat puternic este cel care, percepând oamenii răi și împrejurările mai puțin favorabile, reușește totuși să-și păstreze valorile și calitățile umane.

Mai este puternic și omul care are forța să se autodepășească. Cel care are curajul și capacitatea ca în orice moment s-o ia de la capăt. Omul care cade și are tăria să înceapă oricând de la zero este cu adevărat puternic.

Oamenii cred că dacă ești bun ești prost și naiv, dar nu este deloc așa.

Prin eșec înțeleg situația când nu obții ceea ce ți-ai propus. Însă n-ar trebui să fie așa. Până la urmă, ceea ce pentru mine este eșec pentru altcineva situația nu are efectiv valoare. Absolut pentru fiecare dintre noi puterea unei situații sau alta este diferită. Am început să privesc eșecul altfel – ca pe un catalizator de motivație. Pe mine eșecul mă motivează și mă face să merg mai departe.

O.N.: De ce ți-e frică?

Dorina Postolache: De Dumnezeu.

O.N.: Zi-mi o carte bună care îți vine în cap?

Dorina Postolache: Carlos Castaneda, “The Power of Silence”. E o carte despre puterea subconștientului.

Aflându-ne într-un continuu maraton, ajungem să nu ne mai auzim eul interior, întrucât permanent gândim, suntem în mișcare fără întrerupere și avem necesitatea continuă de a ne afirma. Însă puterea tăcerii o poate depăși deseori pe cea a maratonului. E un exercițiu perpetuu de răbdare și înțelepciune.

O.N.: Ai vreun îndemn pentru tinerii care sunt acum la etapa „doi – trei ani, nu mai mult”?

Dorina Postolache: Să se instruiască continuu și să muncească cu perseverență. Să-și valorifice potențialul la maxim și oportunitățile care apar zi de zi. Să îndrăznească să riște și să fie competitivi.

Și îndemnul meu final este să aibă curajul să fie ei. E epuizant să fii altcineva și e atât de eliberator să fii tu însuți. Dar nu-i îndemn să mă creadă pe cuvânt.

Locație: sediul C.A. "GARANȚIE" S.A.

Fotorafii de Alex Morgoci 

 

Site Footer